"... chiar ma gandeam ca si tu ai putea sa faci traseul asta"
Zise ea!
Si eu am crezut-o! 😀
Pe ea, pe colega mea, pe Ani...mare plimbareata, mare amator de drumetii pe coclaurile tarii, pe dealurile Transilvaniei si muntii Apuseni, pentru mine cea mai mare cunoscatoare in ast vast domeniu.
Si m-am dus! Ne-am dus! Eu cu Foinu meu...
Cu tupeu, fara prea multa documentare, fara sa stim in ce ne bagam, dar mai ales fara pregatire fizica DELOC, am pornit mega entuziasmati intr-o sambata dimineata, pe racoare, spre
CHEILE TURENIULUI.
Ne-a bucurat distanta mica de parcurs, gandul la pitorescul locului, ideea de a sta afara, in natura, cand totul e inverzit in jur, cand racoarea stancilor acopera canicula, cand pasarelele ciripesc in voie si strabat vazduhul libere... Si-am avut parte de toate astea!
Am iesit de pe autostrada intr-o straduta mai mica, am admirat in trecere Cheile Turzii, ne-am coborat sa tragem doua poze la un lan de floarea soarelui si-am intrat in satul Tureni....Am cautat o "parcare" pe marginea drumului si aia a fost. Pana aici totul bine! 😃
Ma asteptam sa fie lume multa, masini cu duiumul, sa nu gasim loc, sa ne impiedicam de altii...dar nu, totul liniste si pace, doar cativa sateni pe ulitele satului si noi. Doi rataciti in spatiu.
Cu apa si un sandwich la purtator, bete si manusi in mani (sfat de la Ani) - fiecare ce-a avut: de bicicleta si de-alea cauciucate de lucru 😂 - ne-am pornit agale printre scaieti si alte buruieni, fara sa stim concret incotro de indreptam. nu mai citiseram veci o harta de drumetii... bine, nici pana acum,😁 de fapt! Stiam doar ca traseul e marcat cu un triunghi albastru, pe care usor si repede l-am reperat si l-am urmat. Oricum, greu sa te pierzi, traseul fiind de fapt printre doi pereti verticali de stanca, pe marginea unui parau de munte intitulat Paraul Racilor...nefiind variante de stanga - dreapta, clar nu te rataceai.
Fascinati de-a dreptul, de zona, de ce intalnim in fata ochilor, de temperatura perfecta si impinsi inainte de o curiozitate aparte, ne continuam drumul cu barbatie, pana la un punct. Unul ce ne-a pus in maxima dificultate si care a inceput serios sa ne dea semne de intrebare vis-a-vis de alegerea de a veni aici. Upsi!!
In fata noastra, o prima stanca, mare, inalta, faloasa, usor inclinata peste apa, ce pentru mine cel putin a parut clar imposibil de traversat pe lanturi. DAR! Solutie salvatoare aveam (tot urmare a povestilor lui Ani): m-am desclatat frumos si mi-am pus in picioare ciupicii de apa (aia de mers pe plajele stancoase din Grecia😅) si-am traversat paraul cu gratie, frumos - elegant - cat de cat, ajutata si de-un lung si tapan ciomag gasit prin imprejurimi. Florinu meu, barbat vanjos si nestiutor in ce se baga😋, a ales sa se catere in continuare pe stanci, sa-si lase toata greutatea corpului pe bratele-i puternice, deasupra apei. Si-a reusit! A trecut! Cu greu, cu emotii, dar a trecut! Yupii yey!!!
Frumos traseu! Cand sus, cand jos - catarare - cand forta in maini, cand forta in picioare, cand coordonare, cand echilibru, cand suspans, cand relaxare.... Era ceva total nou pentru noi, nu ne venea sa credem ca suntem acolo, ca facem ce faceam, ca am pornit noi asa, fara stres, pe un astfel de traseu, deloc usor. Dar totodata, eram, cel putin eu, extrem de mandra de mine, de noi, ca reusim si nu clacam! Usor tare n-a fost. Dar super placut!
Mai printr-o baltuta cu noroi, ba printe niste scaieti lipiciosi, ba peste - printre - bolovani inghesuiti...am vazut luminita de la capatul Tureniului. Ce usurare! La capat era apa! Apa rece de izvor! Si o terasa! Ce binecuvantare!
Ne-am odihnit, ne-am revenit, ne-am adunat si am luat-o iar din loc...spre chinul vietii mele 😂
Ceasul deja se umpluse, sa tot fi fost pranzul...cand ora 13, exact cand soarele ardea mai cu putere, cand vantul nu mai adia si lumea se oprea in loc! La fel si forta mea de a continua!
Hopa sus pe deal, de asta data pe deasupra Cheilor, pe dealul din varful stancilor, spre un platou mare, frumos, intins (cel putin asa prezentat inainte de Ani, ca eu mai putin m-am putut bucura de el) inapoi catre locul unde ne-am lasat masina...dar catre care am parcurs un purgatoriu. Eu! Nu Florinu meu! Doar eu!
Pana sus la platou, am crezut ca imi dau duhul de mai multe ori!
Retineti sper ideea ca nu am niciun strop de pregatire fizica!
Si s-a vazut si simtit cu varf si indesat! Mi-a fost jale... primii cativa 20-30 metri abrupti i-am urcat vanjoasa, cu elan proaspat...si-apoi gata! Mi s-a rupt filmul, nu am mai putut respira si nu imi puteam reveni din oboseala. Nu puteam inainta! Faceam 2 pasi si iar ma opream...mai faceam 5 pasi si iar ma opream...pana la un punct...cand m-am cam oprit de tot...rosie ca focul, transpirata si epuizata, am abandonat orice cursa...m-am intins frumos pe jos, pe mijlocul potecii, pana mi-am tras sufletul nitel. Aici Florinu meu deja s-a panicat... isi facea filme despre cum ma da el jos de pe coclauri in caz de probleme. Saracul! A ramas marcat! Si acum imi mai aminteste ce s-a speriat atunci! Dar slava Domnului ca m-am adunat cumva si am parcurs intregul platou. Alta frumusete, dar de care din pacate nu m-am putut bucura cu mi-as fi dorit... poate ii mai dam o sansa..candva.. Baiul meu al mare e ca nu am fost in stare sa fac nicio poza pe portiunea asta de traseu...singura amintere..mi-e asta...una in care abia imi trageam sufletul, in care abia aveam suflu.
Si-am reusit, si am facut bucla de traseu, ne-am oprit la un birt in sat de-am inghitit cumva cea mai nasoala limonada ever, dar ne-am racorit cu apa pulverizata la intrarea pe terasa. Curcubeu!
Si-ete-asa am ajuns, dupa aproape un an, sa-mi povestesc una din primele drumetii si sa realizez ce bravi dar inconstienti am fost de fapt, amandoi💪.
Dar ce amintiri frumoase avem, ce plina mi-e inima si acum de mandrie, ce drag am prins de astfel de iesiri.
Si da! Ani, multumim pentru idee!
Si nu! S-ar putea ca nu toate traseele "sa pot si eu sa le fac" 😂
