VERS GREU
O raritate este versul meu
si plange foaia fara mine;
si parca e din ce in ce mai greu
cuvintelor sa le gasesc camine.
Si dorul de penita ma apasa
dar pixul iar nu se prea vrea clintit;
ideea de poem e mai retrasa
si gandul meu nu poate fi-amintit.
Nici pauza prea lunga nu-mi permite
sa scot acum pe loc o poezie;
cand toate mintile-mi sunt adormite
si nu-si revin adesea din anestezie.
Dar totusi un impuls de vers usor
se simte de curand a vrea sa fie;
eu sper sa nu fie iar un trisor
sa ma impinga iute spre trufie.
(Anca Elena Barbulescu - 01.08.2019)
Citeam un gand al altor semeni, un gand frumos de pace si de dor, un gand de-amor; si-asa mi-a tresarit in minte, sa-mi caut foile de-o vreme-apusa, sa vad ce-a misunat la mine-n simt, sa vad ce-am proiectat pe foaie, sa caut pe-undeva raspuns, la acutala-mi intrebare: unde mi-a disparut ideea?
De ce de-un timp deja cam lung nu prind contur cuvintele-mi din cap?
Si totusi cautand foloase, am intalnit persoane care, de lunga vreme, se prea pare, ca nu contenesc a ma uimi, prin versuri si prin rime chioare. Si pun pe pagina un dialog, banal el pare in multime, dar cand profund il mai citesti, te regasesti si parca il traiesti. Te fac sa simti ce simt si ei, ce vor si nu prea pot sa aiba, dar ce-si doresc cu foc si dor, e o iubirea mare, oarba.
Un vers, o poezie de iubire, cu-un el si-o ea pe primul plan, te linisteste si te imbina, cu simtul lor prea plin de-amor. Si cand iubirea e reala, desi nedeclarata la ziar, se simte chiar in orisice silaba, intr-o vocala sau in rima chiar. Acel el se duce dupa ea, din suflet ii recita-un vers, iar ea ii pica-n vraja fara stres si i se dedica in context. O astfel de imbinare, prin grai si cant bacovian, induce omul in eroare, ghideaza dorul in neant.
Poemele de dragoste, pesemne, au forta lor nemarginita, de-a oferi idei!
