Persoane interesate

curios ce-am scris? cauta!

joi, 5 septembrie 2019

un PUZZLE al IUBIRII (pas cu pas)


(Haruki Murakami)


Omul, lasat pe pamant cu un scop, e compus din piese mici, piese mari, din parti inegale, diferite si neuniforme. Omul, in parcursul lui prin viata, adauga la propria-i persoana imbunatatiri ori nu. Creeaza un puzzle din traiul lui, cu piese diverse, imprastiate prin juru-i. Cand soarta-i da alaturi un alt suflet, acesta se ingrijeste a-si cumula piesele, a forma un alt puzzle, mai mare, mai frumos, mai profund si mai trainic. 

IUBIREA!


Un PUZZLE cu muuuulte piese, ce nu mereu se poate construi, dar cand se reuseste, imbinarile sunt perfecte, sunt milimetrice, fac un tablou demn de Versailles.

Pas cu pas, jocul prinde contur:

Inceput timid, se intorc piesele pe fata: cautari, interese, aflari, intrebari;
Margini: conturari, tatonari, mesaje, intalniri in liniste sub clar de luna, romantism si atentii, fluturi si zambete;
Separat pe culori: selectie, impresii, ganduri, alegeri;
Reprize scurte: intalniri rare, scurte, eficiente, provocare dor;
Insistenta / perseverenta: intalniri dese, saruturi, dorinta;
Stare de spirit: calmitate, fara certuri;
Luminozitate: avansuri, admiratie, complimente, lauda;
Muzica: ambient, lumanari, liniste;
Dorinta: dragoste, dorinta, dorinta, punctat: sex!
Continuitate: constanta, durabilitate, seriozitate, trainicie.

Si-n cautarile noastre, interioare ori nu, ne dorim alaturi bunatate, candoare, un suflet asemenea noua, un suflet complementar, o emotie pura si sincera. Si daca lipsuri avem, ne dorim a le gasi in cel de langa noi, in partenerul de dragoste, de razboi, de credinta si suferinta.
In joaca noastra de-a iubirea, mai distrugem piesele, le mai indoim la colturi, le mai pierdem, nu le potrivim din prima, dar in timp, cu calm si rabdare, cu vointa si sentimente pure, le reparam, le gasim si le potrivim intr-un puzzle impresionant, memorabil, vesnic. 

IUBIREA-I O JOACA 
PROTAGONISTII DOI COPII.



P.S: dupa modelul de lucru al Laviniei Biberi: https://laviniabiberi.com/cum-faci-rapid-un-puzzle-1000-piese/





duminică, 1 septembrie 2019

Toamna rapeste individul

E toamna.
Deja e toamna.
Deja  frunzele s-au colorat. Sunt galbene, unele portocalii, altele urmeaza a deveni...uscate.

Deja cerul nu mai e albastru curat. Apar pete. Albe inca, usor pufoase. Dar urmeaza unele cenusii, mari, infinite; urmeaza ciocniri de nori, trasnete puternice, menite sa te trezeasca din visul de vara. Urmeaza ploi reci, picuri multi si mici, neopriti. Urmeaza vant rece, suflat din toate partile, vant ce ajunge la oase, ce-ti acopera capul si-ti inconjoara trupul de tesaturi, haine groase, prea putin colorate, ce te pierd in multime.

Toamna rapeste individul! Fura personalitatea.  Te face partas al unul grup mare, al unei gloate de vietati, fara EU personal. Te pierzi in multime.

Toamna raceste ideea, o ingheata. O lasa uitata intr-un cotlon intunecat, fara a-i da sansa de a se remarca.

Urmeaza zile scurte, aglomeratie, lumina difuza, culori inchise si oameni tacuti in jur.
E toamna!
Deja e toamna, iar!
(sursa foto: https://shipgratis.ro) 

vineri, 30 august 2019

zgomot




aceeasi melodie
over and over again

acelasi cant ce unge sufletul
la birou
in vacanta
acasa
pe drum

acelasi vers e pe repeat
acelasi zgomot frumos
acelasi sunet ce-mi lipseste






David Bisbal - El ruido

joi, 22 august 2019

SIMT


... cat despre ce simt eu
cand cerul apasa pe umeri,
cand soarele rar se arata,
cand picuri reci se opresc pe nas,
cand vantul coboara o frunza ce pica pe pantofi,
cand pielea mi-e rece si glasul gros,
cand o esarfa imi ascunde buza
... nu-s multe de spus!


mi-e gandul intunecat, mi-e mila de mine, de toti, mi-e jena de altii, mi-e frig si sunt trista, imi fuge cheful de viata si simtul de bine.


                                                          (sursa foto: https://ro.jarofquotes.com) 

... cat despre ce simt eu
cand cerul e albastru vioi,
cand soarele arde cu foc,
cand picuri transpir printre gene,
cand vantul nu bate deloc,
cand pielea mi-e arsa si pistruii rasar,
cand o bretea imi aluneca pe umar
... sunt multe de spus!


mi-e bine, imi place, plac si altora, admir, suspin, iubesc, mi-e vesel gandul si luminosi ochii, imi vine cheful de viata si simtul de estetic, placerea culorii.
mi-e bine, ma bucur de oameni, de verdele padurii, de florile de camp, de fustele aerisite, de pietrele lucitoare de sub apa rece in parau de munte, de tril de mierla, de rosul zmeurei si negrul murelor, de dulcele strugurelui si acrisorul prunelor.
mi-e bine, simt viata cum ma ataca, simt aerul curat de dimineata, simt pietrele sub talpi si nisipul printre degete, vad spuma marii si imi incarc EU-ul cu forta si optimism, cu vointa si frumos.

imi place ce simt!
simt viata-mi cum se scurge, cum trec prin ea si ea prin mine!
simti si tu?



COCHETEZ


cochetez cu ea ... cu fotografia!

nivel incepator
ochi atent 
predispozitie spre detalii
peisaje
cladiri
portrete (neatins inca, dar admir)
rustic
fara dotari 
minimum de edit 













cochetez cu ea ... cu poezia!

nivel incepator
scurt
personal
impartial
sentimente - iubire, ura, dezamagire
inspiratie rara
rima




"eu sunt poteca ta spre fericire"
pe ale mele pietre poti pasi oricand
spre vesnica-mi iubire - daruire, 
te-astept sa mi te-ntorci visand.


(text italic: poezia Poteci sub pasi, de Liliana Trif si Ioan Grigoras)










marți, 20 august 2019

Stanca, nu nisip !


"Invata sa scrii durerile pe nisip si bucuriile pe stanca."
(Augustin)


Nisip fin, trecator, in vant risipitor
imprastie pe pajiste fiori
si in gand cant de viori.


Drept graieste d-nul Augustin, nu-i de trait cu durerile; e bine-a te lepada de ele, a nu trai in suferinta si-a nu-ti imbatrani fata cu riduri de tristete.
Cum de-altfel e bine a memora bucuriile, de-a le retrai in gand si de-a le impartasi cu altii.

Dar totusi, in viata fii precum stanca, nu precum nisipul. Fii tare ca piatra, nu te lasa doborat de neplacerile traiului. Viata e precum nisipul, ti se scurge printre degete. Clepsidra timpului isi pierde nisipul cu mare repeziciune. Nu permite a-ti imprastia ideile precum nisipul in vant. Aduna-ti gandurile si emana putere. 
Fii o stanca! 

Fa sa ai forta sa induri raul si dorinta de a-ti risipi pacatele.







P.S. Sursa de inspiratie mi-a fost citatul si nu blogul de unde am preluat poza.






marți, 6 august 2019

I believe in RESPECT



Nu-mi place neobrazarea!!!

Omul ce nu vrea sa te asculte, desi te aude, emana nerusinare.
Omul ce nu iti raspunde, desi te aude, merita dispret.

Omul nerusinat merita dispretuit.


Respectul face omul. La cei ce nu exista, omul nu e om.
Omul e doar carne si os, nu e suflet si gandire.


Daca ma ignori, insist.
Daca te ignor, ma ignori. Ai dreptul asta. 
Altfel, asculta-ma cand iti vorbesc. E lipsa de respect sa nu o faci!





luni, 5 august 2019

BUNICUL SI BUNICA

Mai sunt 4 zile.
Patru zile si intru in concediu.
Concediu la tara.
Tara mea, satul meu drag, poiana mea de suflet.
Poiana Sarata.




Patru zile si ma reintorc la copilaria mea.
Ma reintorc la radacini.
Acolo-mi sunt parintii, acolo mi-e bunica.
Acolo mi-s amintirile, acolo mi-e bunicul, zace sub o cruce de piatra.
Acolo mi-s diminetile racoroase, printre flori si raze, printre integrame si cotcodacit de gaini.
Acolo mi-s amiezile pe terasa, la masa cu totii, cu un bulz in fata si-poi o dulceata de zmeura.
Acolo mi-s serile senine, pe leagan, privind spre cerul instelat, sub bazait de tantari si fosnet de padure.


La Poiana admir padurea, in infinitul ei; pietrele lucind sub soare; capitele de fan batute de vant; cateii tolaniti pe iarba; vacile introcandu-se de la pascut; paraul repezindu-se la vale; nucii batrani batuti de timp; merii scorojiti din livada vecina; fasolea pe harac; zmeura si murele acaparand gradina; florile pierzandu-si petalele in vant; perele cazand langa noi.





Si-n nostalgia mea de fata, in prim plan raman bunicii. Sfintii bunici.
Si-mi amintesc doua poeme dragi, doua poeme ce mi-au umplut sufletul de tristete si bucurie in acelasi timp:


AVEA BUNICA...
de Aurelia Panait


Avea bunica mea de toate:
Avea o prispa cu muscate,
Avea fântâna, pâine, sare,
Avea putere si rabdare.
Avea credinta si iubire
Si-un dor nespus de nemurire,
Avea un cal la o caruta,
Si lapte bun de la vacuta.
Avea povesti nenumarate
Si cântece ne mai cântate,
Si le spunea adeseori
La claca si la sezatori.
Avea o soba, un vatrai,
Avea si gura mea de rai!... 
Nu mai gasesc ce a lasat,
Caci satul s-a modernizat:
Nu mai zaresti ca alta data
La geamuri floarea de muscata,
Vad atârnate la balcon:
Begonii si rhododendron....
Fântâna e necuratata,
Caci se consuma apa plata.
Vacute sunt putine-n sat,
Bem lapte pasteurizat.
Carute vezi foarte putine,
Dar te-întâlnesti cu limuzine.
Nu mai exista sezatori,
Cu basme si cu ghicitori,
Pe potecuta spre vecini
Crescut-au spini si maracini
Caci avem facebook si asa
Stim noi a socializa...
Nu mai avem deloc rabdare,
Bisericile sfinte-s goale,
Porunca data, sa iubim,
Deloc nu ne-o mai amintim!
Bunico, satul de poveste..
Azi îl vedem, dar nu mai este…

AVEA BUNICUL...
de Aurelia Panait
Avea bunicul meu ceva
ce nimeni altul nu avea:
avea un munte de blândeţe
şi urme adânci de tinereţe,
avea privirea luminoasă
sub ochelari cu rama groasă,
avea cuvinte potrivite
şi daruri neobişnuite…

Avea un pod în care stam
când înspre lumea mea fugeam:
cu fân, cu scânduri, cereale,
cu cărţi, reviste şi ziare,
cu scule-n lăzi orânduite,
şi cuie noi sau ruginite,
cu un anume foarfece
cu care-şi tundea oile.

Acolo sus, în podul lui,
era şi roata timpului,
şi o-nvârteam iscoditor
şi în trecut şi-n viitor.

Avea un leagăn minunat
de-o grindă groasă atârnat
şi îmi plăcea în zbor să cânt
şi nimeni zborul nu mi-a frânt,
c-am fost acolo, şi mai sunt!

Avea un nuc şi un cireş
în care mă urcam ades,
livezi cu pruni, butoaie adânci
în care prunele să-arunci
şi-avea, în serile cu ger,
şi ţuică fiartă cu piper.

Avea un plug, cu el ara
pământul şi-l însămânţa
şi niciodată n-a lăsat
pământu-n rugă nelucrat!

Şi-acum din cer, de sus din stele,
el ară-n gândurile mele,
c-avea dreptate când mi-a zis
că va pleca în paradis!

Avea bunicul meu cel bun
prin vene sevă de gorun,
avea bunicul meu cel drag
dulceaţa fructelor de frag.

Avea bunicul meu iubit
ceva frumos, neprihănit:
avea copilăria mea
şi a plecat cu tot cu ea !
==============================================

Doua poeme ce m-au inspirat si mi-au readus copilaria in suflet:

BUNICUL SI BUNICA
de Anca Elena Barbulescu


O lacrima mi se intinde pe obraz
Pentru ca si bunicii mei far' de ragaz
aveau de toate precum zici,
Aveau si vaci, si capre si urzici...

Pe deal la fan cutreieram
Si vara dupa mure noi fugeam...
Cand pe Cernica ne plimbam
Sau pe Brezaia zmeura noi cautam.


Si Bunul meu cu drag imi curata,
Seara in prag trei mere imi dadea,
Toamna dovleci el imi scobea
Pe tinda felinare etala.


Si Buna mea cu drag imi povestea
In timp ce ea prescurile le impletea
Cum de copila ea muncea
Si nicidecum nu obosea.


Si-acum Bunul ma apara din paradis
Iar Buna inca-mi povesteste-n scris
Cat viata crunta a ferit-o
De oameni rai, iar altii au iubit-o.


Si plang de jale si de dor
Si-ti multumesc de ajutor
Ca m-ai facut sa-mi amintesc
Cat e de fain sa mai copilaresc!



===||===||===||===||===||===||===||===||===

Pe Valea Cernicai, prin padure, 
culegeam de mica mure;
Pe Valea Oituzului cutreieram
si cu un var mai pescuiam.



Asa-i de frumos la Poiana Sarata!
E tara mea!









sâmbătă, 3 august 2019

Un urs. Doi ursi. Multi ursi

Vineri.
Dupa lucru.
Pe hol, bagaje.
Multe bagaje: farfurii, perne, plapuma, haine, mancare, lada frigorifica, crema protectie soare, apa, multa apa, costum.de baie, Autan.
Mergem cu cortul !!!!!!
Eh, impropriu spus...nasii merg cu cortul noi pe langa ei cu masina si patul nostru frantuzesc 😀.
Si plecam la drum, printre padurile Harghitei, peisaje mirifice, racoare de vara, prin Ciuc, spre Lacul Sf. Ana. Niciodata nu l-am mai vizitat, deci suntem incantati si curiosi. Intram pe drumul spre lac, dintr-un sat saracacios, pe un drum groaznic de rau (antireclama, stiu, dar nu ai cum altfel).

Afara deja intuneric. Tarziu. August.

In fata gropi, parapeti lipsa, drum ingust, pe alocuri surpat.
Ochi luciosi de vulpe.

Ajungem sus. Bariera!
Ne panicam.
Vine un paznic:
- Nu va sfatuiesc sa treceti, mai ales la ora asta!
Atat!
Si ne intoarcem. Pe stanga, in vale, vedem niste faruri, lumini. Ne sunam si ne intalnim! Pe pajiste, chiar in "primul rand", langa un mare nuc, era deja amplasat cortul lor. In spate, "randurile doi si trei", spre padure, multi altii. Turisti.
Veselie, pupaturi, ciocnit de pahare (nu apa...jinut😀).
Amenajam "patul", ne organizam locul, cinam la lumina felinarului si-a lunii. Totul frumos, racoros, nou.
Povesti de seara. Totul calm. Si fain, ca la ardeleni!

                               (locul de campare - pajistea de sub padure)

Poc! Poc!

Pana aici a fost! Se aud doua pocnitori. Mai in dreapta, mai sus de noi, un claxon prelung si o faza lunga de masina. Lume agitata. Fluierat.
Noi nu intelegem. Ne uitam in bezna, nu zarim nimic. Initial. Apoi... in farurile noptii, pe pajistea frumoasa, coborand la vale, spre rezervatie - padure, intr-un galop rapid: URSUL!!!
Mare, matur, batran, blanos. Ooooo!! Ce blana!  In lumina cea difuza am vazut o blana lucind, miscandu-se in valurile vitezei. Cel mai inedit spectacol natural vazut de mine! M-a marcat. Nici pe Animal Planet nu am vazut ursul in toata splendoarea lui, ca aici.

A intrat in padure si a trecut mirajul. A venit frica! Am realizat ca suntem in mijlocul padurii, in mijlocul pustietatii, intre ursi. Nu ne puseseram problema pana atunci. Altii da, venisera dotati. Si-atunci a inceput ambalarea celor din jur. Vecinii de la vreo 20 metri distanta au montat faclii aprinse in cerc, in jurul cortului, au pus mancare in afara tarcului, au pornit farurile de la masina. Il asteptau!
Altii, mai in spate, susoteau: trebuie sa vina de jos ala mare, ala mic vine dinspre lac, numai sa nu vina ursoaica cu puii...
Atunci m-am panicat rau!
A coincis cu alte petarde si multe lanterne atintite pe urs. La mancarea din afara tarcului...la 20 m de noi.  Vecinii veneau inspre tarc, cu aparatele foto, sa-l vada de aproape. As fi dat orice sa ma pot indeparta!
Langa padure, alte claxoane. Erau mai multi. Teama!
Dupa un timp, s-au mai calmat spiritele, s-au indepartat. Asa parea.

Am decis ca lada frigorifica sa o urcam in nucul cel mare, sus, sa nu atace masinile cumva. N-am lasat mancare afara.


Doar o plasa cu corcoduse si niste minciunele (gogosi) 😁 , o trimisese mami prin nasi. Am agatat-o sus, in copac. La vreo 2 metri.
Intangibila.
Si ne-am culcat!

Am atipit nitel. Deodata aud un fosnet. Imi ridic privirea pe geamul masinii: ditamai URSUL, in doua labe ridicat - atentat la corcoduse. Da plasa jos si nu pleaca de langa coopac pana nu termina tot, inclusiv plasticul.

La 3 metri de masina si cort!!!
Incremenesc! Imi sta inima pentru fractiuni de secunda! Atac de panica! Nu mai pot respira. Florin incearca sa ma calmeze. Nu reuseste. Incearca sa sperie ursul. Nu reuseste. Claxoneaza. Si el, si altii. Vecinii arunca petarde. Cumva, dupa festin, pleaca.

Mai dormi, daca mai poti!
Priviri pe geam din minut in minut.
Imi tin respiratia sa pot auzi si cel mai mic fosnet, de e sa vina iar.

Si a venit! Iar!
Ma uit la el cum trece la centimetri prin spatele masinii si se aseaza in fund la alti 5 metri de ea. Si incepe sa manance ceva. Calm. El, nu noi.
(dimineata am vazut ca erau coji de cartofi lasate de alti turisti)
Iar claxoane. El nimic. Batut din palme. Nimic. Nasu' iese din cort si urla la el. Nimic. Doar la doua castroane metalice batute unul de altul a reactionat. S-a speriat si a plecat (indoite, dar le pastram amintire 😁).

Stii vorba: faci pe tine de frica? Aproape!

Dimineata! Impresii, povesti, mic dejun, soare, cald. Hai la baie, la lac! Pe scurtatura, prin padure. Asta era planul pana sa vedem la nici 10 metri in fata ursoaica si cei doi pui. Eram clar pe teritoriul lor. Am mers pe strada, civilizat. Plaja, apa rece dar superb de curata si buna de baie.


(Lacul Sfanta Ana - Harghita)

Planuri pentru seara: foc de tabara sa speriem ursul. Zis si facut! Foc inalt, cum nimeni nu mai avea. A functionat. Ursul n-a venit. Dar frica a fost imensa. Nu tu somn, nu tu respirat cum trebuie, nu tu toaleta. Doar rugaciuni! 😁


Au trecut anii, gandul si frica au ramas. Dar locatia, prin ce are de oferit, prin salbaticia si frumusetea ei, ne-a rechemat anul trecut. Intr-un scurt popas.

Acelasi drum rau, mai rau chiar, ingust, gaurit. Discutii: cum ar fi daca iar dam de urs?
Si vine curba! Si dupa curba, pe dreapta: URSUL!!! Mai mic de data asta.
- Inchide geamul ca mi-e frica!
- Deschide geamul sa-i fac poza!
- Inchide geamul ca e aproape!

Galagie. Agitatie. Frica.


 
(2018 - pe drumul spre Lacul Sfanta Ana)

L-am admirat si ne-am continuat drumul.
Urmatoarea curba, doi biciclisti, el si ea, coborau spre sat, spre urs. Stiam ca o sa se sperie si i-am ajutat. Am intors masina si ne-am folosit drept parapet intre ei si urs. A functionat, au trecut mai departe.

Sus, pe pajiste deja nu mai e permisa camparea. In lac nu e permisa scaldarea. Turisti vizibil mai putini. Dar ursi tot mai multi. Dupa incantarile copiilor intalniti la lac, dupa apelativele mentionate de turisti (Tedy Moti 😁) si zarva lor, ne-am dat seama ca tocmai ce plecase din zona. L-am ratat. Mai bine!
Urmele inca erau.


(urme proaspete de urs, la Lacul Sfanta Ana)


MORALA:
Ursii sunt stapani pe teritoriul lor.
Tu stai deoparte!
Nu taia padurile, lasa-le casa!
Nu-i hrani! Sunt animale salbatice, o stiu face singuri.

joi, 1 august 2019

VERS GREU

VERS GREU

O raritate este versul meu
si plange foaia fara mine;
si parca e din ce in ce mai greu
cuvintelor sa le gasesc camine.

Si dorul de penita ma apasa
dar pixul iar nu se prea vrea clintit;
ideea de poem e mai retrasa
si gandul meu nu poate fi-amintit.

Nici pauza prea lunga nu-mi permite
sa scot acum pe loc o poezie;
cand toate mintile-mi sunt adormite
si nu-si revin adesea din anestezie.

Dar totusi un impuls de vers usor
se simte de curand  a vrea sa fie; 
eu sper sa nu fie iar un trisor
sa ma impinga iute spre trufie.

(Anca Elena Barbulescu - 01.08.2019)




Citeam un gand al altor semeni, un gand frumos de pace si de dor, un gand de-amor; si-asa mi-a tresarit in minte, sa-mi caut foile de-o vreme-apusa, sa vad ce-a misunat la mine-n simt, sa vad ce-am proiectat pe foaie, sa caut pe-undeva raspuns, la acutala-mi intrebare: unde mi-a disparut ideea?
De ce de-un timp deja cam lung nu prind contur cuvintele-mi din cap?

Si totusi cautand foloase, am intalnit persoane care, de lunga vreme, se prea pare, ca nu contenesc a ma uimi, prin versuri si prin rime chioare. Si pun pe pagina un dialog, banal el pare in multime, dar cand profund il mai citesti, te regasesti si parca il traiesti. Te fac sa simti ce simt si ei, ce vor si nu prea pot sa aiba, dar ce-si doresc cu foc si dor, e o iubirea mare, oarba.

Un vers, o poezie de iubire, cu-un el si-o ea pe primul plan, te linisteste si te imbina, cu simtul lor prea plin de-amor. Si cand iubirea e reala, desi nedeclarata la ziar, se simte chiar in orisice silaba, intr-o vocala sau in rima chiar. Acel el se duce dupa ea, din suflet ii recita-un vers, iar ea ii pica-n vraja fara stres si i se dedica in context. O astfel de imbinare, prin grai si cant bacovian, induce omul in eroare, ghideaza dorul in neant.

Poemele de dragoste, pesemne, au forta lor nemarginita, de-a oferi idei!