Persoane interesate

miercuri, 31 ianuarie 2018

Prin cioburi mii ...


CIOBURI


Prin cioburi mii ascult tăcerea,
prin versul ăstei poezii
m-afund încet şi uit durerea
sporită de urâtele iluzii,
ce sufletul îl trag spre nicăierea,
să-mi ia iubirea şi s-o pună în perfuzii.

Prin cioburi mii visez că lumea
va deveni mai bună, va iubi ...
până la cer, când va fi vremea
să vină toţi -  prin zâmbete îşi vor vorbi,
cu rima-mperecheată spusă-aievea
din suflet pur ei vor sorbi.

Prin cioburi mii văd frumuseţea
iubirilor ce-odinioară s-au trăit,
când domnul pentru ea era febleţea,
dar ea cu ură sufletul i-a înrăit;
c-o dragoste silită ar putea
să îl transforme într-un pocăit.

(  Anca Elena Bărbulescu – 27.04.2015 )



Cioburi, sticle sparte, iluzii desarte, sperante crapate si ganduri irosite, pierdute in neant, duse de vant in zare, imprastiate pe carare.
Cioburi, sclipire de moment, cu soare pe muchii si luciu in ochi, cu dorinta de frumos.
Cioburi, ascutire in glas, in gand, in minte si pe piele, cu sange rubiniu scurgandu-se spre jos, cu durere si urlete.
Cioburi, ghinion de mai multi ani, misticism si vorbe din batrani, superstitie dusa-n extrem si teama de necunoscut.
Cioburi, sfarsit, ruptura, despartire, adio.
Suferinta !




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu